Politologul, publicistul şi luptătorul pentru drepturile naţionale ale românilor din Imperiul Austro-Ungar Aurel C. Popovici(1863-1917) s-a născut în 1863 la Lugoj, în județul Timiș, în familia unui cojocar. A urmat şcoala primară în oraşul natal, liceul la Beiuş şi Braşov, în 1885 s-a înscris la facultatea de medicină din Viena iar trei ani mai târziu a început cursuri de ştiinţe politice la universittea din Graz. A avut, de asemenea, o deosebită înclinaţie pentru limbile străine, începând cu greaca şi latina până la limbile moderne, lucru care l-a ajutat mult în relaţiile stabilite în cadrul imperiului multietnic.
Aurel C. Popovici a fost condamnat de autorităţile maghiare
În urma evenimentelor legate de mişcarea memorandistă a românilor ardeleni pe care a susţinut-o, a redactat în 1892 “Replica la Răspunsul studenţilor maghiari. Memoriul studenţilor din România” pentru care a fost dat în judecată de autorităţile maghiare, condamnat la patru ani de închisoare şi 500 de florini amendă pentru “aţâţare la ură contra unei naţionalităţi”. Ajutat de Valeriu Branişte, a reuşit să se refugieze în România, unde a predat limba germană şi a colaborat la mai multe ziare româneşti şi străine. Pentru a oferi un sprijin mai eficient românilor ardeleni şi bănăţeni, s-a reîntors la Viena în 1912, unde a înfiinţat ziarul “Gross Oesterreichs” (Austria Mare), care pleda pentru independenţa fiecărei naţiuni dintre graniţele imperiului în cadrul unui stat federativ. Ideile sale au fost sprijinite de principele moştenitor Franz Ferdinand, cunoscut pentru ideile sale mult mai liberale. După o scurtă perioadă în care a revenit la Bucureşti, s-a stabilit, în 1915, la Geneva, unde a încetat din viaţă, în 1917. A fost înmormântat în cimitirul de lângă biserica “Sf. Nicolae” din Şcheii Braşovului.
Naţionalitatea, un „rang în lume”
Aurel C. Popovici a studiat îndeaproape fenomenul constituirii naţiunilor, relaţia dintre cultură şi civilizaţie şi impactul avut asupra componentei naţionale a popoarelor, în special a celor din imperiu, a căror istorie a cunoscut-o în detaliu, arătând modul în care acestea au reuşit să supravieţuiască într-un stat multietnic. A studiat, de asemenea, istoria marilor puteri europene, care erau socotite a fi modele de civilizaţie, şi a considerat că singurul mod de constituire a unor noi state este o atitudine conservatoare, menită să le păstreze identitatea în confruntarea cu statele care dominau Europa.
Naţiunea era definită de Aurel C. Popovici drept o comunitate naturală iar raporturile individului erau trecute în plan secundar. “Naţionalitatea unui popor e rangul său în lume, între popoare; e blazonul nobiliar al meritului său; al valorii sale din trecut şi prezent; e singura sa distincţiune faţă de alte familii naţionale, faţă de triburi, seminţii şi neamuri; e unica sa pavăză în lupta între popoare… e conştiinţa sa că e o naţiune, o entitate culturală proprie în varietatea omenirii, că nu-i o simplă cifră, un număr de indivizi, de fiinţe, de animale <>”, ci o atitudine şi un mod de viaţă. Dacă civilizaţia e considerată a fi universală, cultura defineşte, în concepţia lui Aurel C. Popovici, etnicul, naţionalul, nota de originalitate a unui popor şi identitatea sa, “sufletul unui popor”, el fiind un critic al civilizaţiei materiale, care omoară sufletul şi este cauza inculturii omului modern.
Pledoarie pentru un conservatorism naţional
Ideile sale conservatoare au fost susţinute în lucrări precum “Chestiunea naţionalităţilor şi modurile soluţiunii sale în Ungaria” (1894) “Naţionalism sau democraţie. O critică a civilizaţiei moderne” (1910) sau “Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei-Mari. Studii politice în vederea rezolvării problemei naţionale” (apărută postum, în 1938), el fiind chiar un critic al democraţiei promovate de revoluţia franceză, mult prea cosmopolită în opinia sa, care aducea deservicii naţionalismului. În mod concret, el făcea referire la ignorarea drepturilor românilor care trăiau în imperiu, în numele principiilor democraţiei. El combătea principiul “majorităţii suverane” şi susţinea că sistemul democratic face o selecţie negativă a indivizilor şi îi promovează pe cei fără aptitudini şi pregătire adecvată în detrimentul elitelor, crezând că “legile pot înlocui onestitatea şi buna-credinţă moştenită din străbuni”. Pentru români, el pledează pentru un conservatorism naţional în care societatea să fie condusă de o elită minoritară, bună cunoscătoare a specificului naţiunii şi a nevoilor reale ale acesteia.
La Geneva avea să scrie în 1916 lucrarea “La question roumaine en Transylvanie et en Hongrie” (Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria) în care vorbea de destrămarea inevitabilă a Imperiului Austro-Ungar şi de principiul autodeterminării naţiunilor cuprinse între graniţele sale, care avea să se impună. Lucrarea a fost publicată postum şi folosită de delegaţia română la conferinţa de pace de la Paris care a stabilit noile graniţe ale statelor europene la sfârşitul primului război mondial.
Surse foto: enciclopediaromaniei.ro, Wikipedia, politeia.org.ro.
