E o cutumă ca la final de an să faci bilanț și să concluzionezi. În general îmi displace. Cred că e bine să le faci pe toate astea în fiecare zi, ca să mergi mai departe cu fruntea sus.
Am decis însă să spun ce am învățat anul astă. Nu din laudă, ci spre exemplificare. Doar ca să mi se fixeze mai bine învățătura de minte.
Am avut un an frumos, în care lecțiile de viață au fost puternice. Au durut ca naiba, unele încă dor, dar cred că sunt în curs de imunizare. A durat ceva până am înțeles că asta e noima acestui an. Duc în mine o tristețe mare vizavi de semenii mei care uită, tot mai mult și tot mai des, să fie ceea ce sunt: oameni. Ființe inteligente cu o scânteie de dumnezeire în ei, unice și frumoase.
Am fost obligată să învăț anul acesta, pe la începutul verii deja, că uneori lași sufletul deoparte.
Că deși ai știut toată viața ta că orice faci faci trup și suflet, sunt situații în care sufletul e în plus. Nu pentru tine, ci pentru alții. E o chestiune pe care ei nu dau doi bani. Și atunci, mai bine îl lași acasă. Sau al colțul străzii, în buzunar; până la urmă, sufletul îl poți lăsa unde vrei, ca să-l protejezi de prostie.
Cred în continuare că nu există răutate în lume, ci prostie. Multă.
Dincolo de tristețea asta, mă bucur de oameni frumoși din jurul meu. Au rămas puțini, dar foarte buni. Să le dea Dumnezeu sănătate și putere să se găsească, buni cu buni, în continuare. E necesar să strângem rândurile. Asta simt.
Și mai simt că e nevoie să reacționăm și să acționăm. Dacă e ceva ce știu pentru anul ce vine, e că nu am să mai trec cu vederea. Ați putea face la fel. Ați putea să vă implicați în cauze în care credeți pentru că așa vă spune intuiția. E clar calea cea dreaptă. Cei cu altă părere sunt doar incapabili să o vadă încă, din cauza barierelor între care au crescut oameni mari.
