Deşi puţine, documentele păstrate din evul mediu şi din cei 164 de ani în care Timişoara s-a aflat sub stăpânire otomană au permis reconstituirea modului de alimentare cu apă a cetăţii. Un turn de apă care alimenta castelul este amintit pentru prima oară în secolul al XVI-lea, iar în vremea turcilor era renumită „fântâna paşei”, aflată în afara zidurilor cetăţii, care a fost distrusă în anii postdecembrişti. Turcii nu au avut în schimb nicio preocupare pentru a îmbunătăţi situaţia sanitară a cetăţii. După ce Timişoara a trecut sub administraţie austriacă, primul guvernator al Banatului, contele Florimund de Mercy, s-a preocupat în mod special de asigurarea apei potabile pentru locuitori, apa din jurul cetăţii nefiind potabilă din cauza mlaştinilor, şi a ordonat săparea a şase fântâni în partea de nord a cetăţii. Ulterior, Consiliul de Război, care considera apa o problemă strategică, a dispus ca în interiorul cetăţii să fie forate încă şase fântâni.

Potrivit unor documente şi hărţi păstrate din acea epocă, alimentarea cu apă şi canalizare a Timişoarei prezenta o serie de particularităţi interesante. O primă instalaţie tehnică centralizată de alimentare cu apă a cetăţii, compusă dintr-un sistem de roţi hidraulice care ridica apa din Bega într-un castel de apă, de unde era dirijată spre cetate printr-o conductă de lemn, a fost ridicată pe o insulă a Begăi şi dată în funcţiune în 1732. În 1774, în apropierea primului castel de apă, inginerul Alexandru Steinlein a construit o nouă instalaţie, după proiectul inginerului valon Maximilian Frémaut. Aceasta avea o roată hidromecanică montată în albia râului, care transmitea mişcarea apei la două pompe cu piston cu ajutorul cărora se extrăgea apa dintr-o fântână aflată pe malul Begheiului, fiind dirijată într-un castel de apă unde era epurată şi distribuită apoi celor aproape 7.000 de locuitori ai oraşului.

Sistemul hidraulic, o curiozitate pentru vizitatori

O hartă păstrată din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, precum şi un plan al interiorului cetăţii din 1831, vin în sprijinul reconstituirii canalelor principale şi secundare ale oraşului, precum şi a profilului şi dimensiunilor acestora. Reţeaua de canale, la care erau racordate mai multe clădiri din cetate, avea rolul de a asigura scurgerea apelor uzate în afara acesteia. Considerată o realizare deosebit de importantă, instalaţia de alimentare cu apă a devenit unul din simbolurile oraşului şi în 1781, când Timişoara a devenit oraş liber regesc, a fost inclusă în prima stemă a acestuia, în câmpul din dreapta sus, această piesă heraldică fiind păstrată şi în actuala stemă.

Inginerul Iohann Theodor Kostka a preluat instalaţia de pompare şi reţeaua de distribuţie de la administraţia camerală, în numele oraşului, a dezvoltat reţeaua de lemn care a ajuns la o lungime de peste trei kilometri, asigurând apa pentru 14 cişmele publice. Instalaţia tehnică de alimentare cu apă a Timişoarei a început să fie menţionată în lucrări de geografie, ca o curiozitate a oraşului. La 1786, Karl Windisch scria că la Timişoara este interesant de văzut „maşina hidraulică prin care apa râului este condusă în oraş şi este făcută potabilă”. Conducta de distribuţie care alimenta cetatea a fost tăiată în timpul asediului din 1849 şi singura sursă de apă pentru locuitorii cetăţii a rămas cea provenită din fântânile săpate.

Sistemul modernizat de canalizare

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au purtat numeroase discuţii cu privire la extinderea şi îmbunătăţirea alimentării cu apă şi a sistemului de canalizare. Profesorul de fizică Iosif Brand a descoperit, în anul 1888, nisipuri acvifere aflate la o adâncime de 30 până la 60 de metri, cu o apă de foarte bună calitate, ceea ce a impulsionat forarea a peste 300 de fântâni publice şi particulare. Începând cu anul 1981 şi până în 1904, mai multe firme, printre care întreprinderea londoneză „Ing. Hugoos & Lancaster”, ing. Salbach din Dresda, ing. Eric Bergmann din Arad şi „Societatea generală de salubrizare a oraşelor Wiesbaden-Wiena” au efectuat, la solicitarea primăriei, mai multe studii şi au propus diferite soluţii pentru identificarea surselor de alimentare cu apă şi realizarea canalizării oraşului. Cel care a verificat toate ofertele, a completat studiile existente şi a întocmit proiectele pentru realizarea acestei lucrări a fost inginerul Stan Vidrighin.

Absolvent al Facultăţii Politehnice din Budapesta în anul 1900, Stan Vidrighin şi-a început cariera în administraţia oraşului Sopron. După doi ani, în urma unui concurs pentru proiectul de canalizare şi a recomandărilor primite de la profesori ai Politehnicii din Leipzig, a ocupat postul de inginer la serviciul tehnic al primăriei Timişoara, iar în 1904 a fost numit inginer şef al serviciului tehnic al primăriei şi a început să lucreze la proiectul general de alimentare cu apă şi la cel de canalizare a apelor uzate şi meteorice. Pentru realizarea acestor două mari proiecte, tânărul inginer a fost trimis la specializare în oraşele Dresda, Berlin, Hamburg, Köln, Strasbourg, Karlsruhe şi Londra, iar după revenirea la Timişoara a întocmit proiectele şi s-a implicat direct în realizarea lor. Lucrările la cele două canale colectoare, aflate pe ambele maluri ale Begăi, au început concomitent, în anul 1909, sub directa supraveghere a lui Stan Vidrighin, iar în 1911, lucrările pentru staţia de epurare a apelor uzate au fost încredinţate unei antreprize generale din Budapesta.

Noul sistem de canalizare, conceput să funcţioneze într-un sistem unitar, precum şi staţia de epurare, au fost terminate şi puse în funcţiune în 1912. Pentru definitivarea soluţiei de alimentare cu apă, Stan Vidrighin a continuat forajele de cercetare începute la finele secolului al XIX-lea, mai ales în zona localităţilor Moşniţa, Urseni şi Giroc, garantând că straturile de apă descoperite pot asigura necesarul de apă pentru locuitorii oraşului, care ajunsese la 46.000 de locuitori. Sistemul de alimentare cu apă a fost pus în funcţiune la 1 iunie 1914, când s-a înfiinţat şi prima intreprindere comunală de pe teritoriul României de azi, administrată în regie proprie. Pentru necesităţile industriei, Stan Vidrighin a recomandat folosirea apei din Bega, proiectând şi realizând un sistem separat de alimentare cu apă industrială, cu o reţea de distribuţie de 15,8 km, care a fost pus în funcţiune în 1916. În anul 1919, când ocupa funcţia de director al întreprinderii de alimentare cu apă şi canalizare a oraşului Timişoara, a fost devenit, în urma alegerilor, primul primar român al acestuia.

Legendele apei

Pe seama canalelor subterane din Timişoara, multe descoperite cu prilejul unor lucrări edilitare din a doua jumătate a secolului trecut, au circulat numeroase legende, mulţi socotindu-le un fel de tunele secrete care ar fi făcut legătura cu oraşe din apropiere. Se mai spune că înaintea defilărilor organizate de 23 august, oameni ai securităţii verificau canalul colector care trecea pe sub bulevardul Republicii, unde se afla tribuna oficială. Şi în zilele tulburi din decembrie ’89 se zvonea că teroriştii ar fi pătruns prin intrări secrete şi s-ar fi ascuns în aceste canale, dar niciuna din aceste poveşti nu a fost confirmată de descoperirile arheologice făcute în oraş.

Foto: vorbacorinei.ro