Utopia Proclamaţiei de la Timişoara la 20 de ani
Au trecut 20 de ani de la Proclamaţia de la Timişoara, ultimul act de revoltă al oraşului după irepetabilul gest din Decembrie 89. Documentul în sine a fost o viziune care, dacă ar fi fost aplicată, ar fi accelerat dezvoltarea democraţiei din România. De fapt, nimeni nu şi-a dorit cu adevărat să o pună în aplicare. Nici unul dintre guverne, indiferent dacă a fost de stânga sau de dreapta, nu şi-a asumat răspunderea pentru a forţa transformarea Proclamaţiei în lege. Ba mai mult, s-a dovedit că unii dintre cei care răcneau din bojocii împotriva comunismului şi securităţii erau foşti colaboratori ai sistemului. Din când în când, Proclamaţia de la Timişoara a fost scoasă pe la vreun geam şi fluturată de vreun politician. Şi cam atât. Tristul adevăr este că doar timpul a început să îndeplinească Punctul 8 . Două dintre partidele importante – PSD şi PNL- au, în sfârşit, lideri care nu au fost membri de partid. Şi aceste lucruri nu s-au petrecut din cauza presiunii societăţii civile asupra partidelor, ci a fost rezultatul procesului de evoluţie firească a lucrurilor. Care va continua. Fractura dintre stânga şi dreapta politică, aflate în 1990 în război total, s-a închis şi ea tot odată cu trecerea timpului. De acum, e utopie să mai ceri aplicarea Punctului 8 şi să te agăţi ca înecatul de paiul anti-comunismului de tip ultras.
În urma visului frumos al Proclamaţiei au rămas câţiva profitori, continuarea democratică a fosţilor ilegalişti comunişti. Şi-au făcut o meserie din asta. Aidoma fostei nomenclaturii, îşi mai trag nişte osânză de profit de pe la stat doar pentru că sunt apărătorii Proclamaţiei. Care spune la punctul 9 că „Timişoara nu a făcut revoluţie pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale”. Cred că, în fiecare zi de 11 martie, cea mai bună aniversare a Proclamaţiei de la Timişoara, în loc de serbări şi colocvii, este un drum la Muzeul Banatului şi recitirea textului original. Ca să ne aducem aminte de spiritul ei.